Scrisoare deschisă către corpul academic din România. 14 ianuarie 2008

            Stimaţi membri ai Academiei Române,

 De aproape un an de zile, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi se află într-un blocaj administrativ provocat de refuzul domnului acad. Alexandru Zub, director al Institutului, de a permite funcţionarea Consiliului Ştiinţific ales pe data de 27 martie 2007.

În ultimele săptămâni,  ziarul „România Liberă” a publicat mai multe materiale despre situaţia de la Institutul nostru, doar din perspectiva domnului Alexandru Zub, refuzând constant să reflecte şi punctul nostru de vedere. Într-o ultimă dovadă a partizanatului practicat de „România Liberă” se numără şi un „apel” către Academia Română, semnat de un grup de intelectuali, printre care şi colaboratori ai respectivei publicaţii, şi apărut în numărul din 11 ianuarie a. c. Deoarece cotidianul „România Liberă” a refuzat, şi de această dată, să ne ofere dreptul la replică, suntem obligaţi să apelăm la această cale pentru a ne face cunoscut punctul de vedere. În afară de fişierul ataşat („răspuns la apelul către preşedintele Academiei Române”), pentru ultimele evoluţii de la Institutul „A. D. Xenopol”, vă rugăm să consultaţi pagina internet http://tinerixenopol.wordpress.com.

 Iaşi, 14 ianuarie 2008.

 Semnează: Liviu Brătescu, Mihai Chiper, Cătălina Chelcu, Marius Chelcu, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Alexandru Istrate, Cătălina Mihalache, Andi-Emanuel Mihalache, Paul Nistor, Leonidas Rados, Flavius Solomon, Petronel Zahariuc

 

Răspuns la apelul către preşedintele Academiei Române publicat de ziarul “România Liberă” în numărul din 11 ianuarie 2008.

Scrisoare deschisă adresată doamnelor şi domnilor A. Blandiana, C. Ticu Dumitrescu, R. Rusan, I. Voicu-Arnăuţoiu, L. Hossu-Longin, S. Pogorilovschi-Covaci, E. Munteanu, F. C. Pavlovici, I. Varlam, F. A. Stănescu, E. Mihăilescu, T. Stanca, M. Boilă, A. Mihalcea, P. M. Băcanu, M. Creangă, I. Panican.

Doamnelor şi domnilor. Ar fi fost poate mai simplu pentru noi să ignorăm textul asumat de Dumneavoastră şi găzduit de „România Liberă” în numărul din 11 ianuarie a. c., în continuarea campaniei de presă declanşată împotriva noastră de acest ziar. Întâi de toate, pentru că textul este plin de ofense gratuite şi neadevăruri, printre care şi atribuirea nouă a unor reprobabile articole de presă. Apoi, pentru că vom fi acuzaţi din nou, pentru a câta oară, că ne-am permis „să ne ridicăm împotriva academicianului Zub”. Din păcate, nu putem ignora însă „apelul” Dumneavoastră. Dacă am tăcea acum, ar însemna să abdicăm de la credinţa noastră în Adevăr. Ar însemna să acceptăm ca, într-o Românie a anului 2008, o instituţie a statului să fie practic somată să reprime protestul unor cercetători faţă de arbitrariul ce domneşte într-un institut al Academiei Române.

Am dori să credem în continuare că idealurile noastre coincid cu ale Dumneavoastră. Lucru nu tocmai uşor, de vreme ce ne refuzaţi dreptul de a gândi şi decide liber, şi aceasta doar pentru că suntem tineri şi „necunoscuţi marelui public”. Dacă ar fi aşa, înseamnă că ar trebui să aşteptăm şi noi, încă două-trei decenii, până am putea proceda la fel cu generaţia de istorici ce ne va urma. Am şti, cel puţin, că şi alţii, prin simplul argument al vârstei şi al unor merite adevărate sau imaginare, au ignorat şi anulat voinţa liber exprimată de către majoritatea covârşitoare a cercetătorilor, anume aceea de a avea la Institut o nouă conducere administrativă. Vom putea avea astfel şi noi satisfacţia de a ne răzbuna pentru răul pe care l-am trăit în viaţă. Satisfacţie care, şi ne doare să spunem acest lucru, pare a fi un blestem pentru ţara noastră.

Purtăm, vă rugăm să ne credeţi, un respect profund faţă de toţi cei care au luptat împotriva totalitarismelor de orice fel. Inclusiv din acest motiv, temele noastre de cercetare, luările publice de poziţie faţă de chestiuni de primă importanţă pentru realităţile româneşti, afilierile instituţionale, cooperările interne şi externe sunt expresia acestei atitudini sincere. Nu din pricina unor beneficii mediatice sau veleităţi administrative, cum încercaţi să insinuaţi, ci pentru ca experienţele traumatizante pe care le-au trăit cei mai mulţi dintre Dumneavoastră să nu se repete, credem că societatea pe care dorim să o construim trebuie să aibă la bază principiile probate în democraţiile consacrate, iar unul dintre acestea este respectarea Legii de către toţi cetăţenii, indiferent de originea socială, statutul economic sau poziţia administrativă.

Pentru că noi şi domnul Zub tratăm diferit acest principiu, cel puţin în cazul alegerilor pentru Consiliul Ştiinţific de la Institutul „A. D. Xenopol”, mediul academic şi opinia publică asistă în continuare la atacuri mediatice împotriva noastră, care tind să ia tot mai mult forma unor execuţii simbolice. Dacă mai există lucruri pe care ni le putem reproşa în toată această dispută, atunci şi faptul că nu am ştiut să reacţionăm mai ferm atunci când activitatea noastră de până acum a fost umbrită de afirmaţii fără nici un fel de acoperire. Tocmai de aceea, va trebui să punem la dispoziţia celor interesaţi toate informaţiile legate de volumele pe copertele cărora domnul Zub apare alături de noi în calitate de editor, de simpozioanele pe care le-am organizat, de bursele şi premiile pe care le-am obţinut, de activitatea în „Comisia Tismăneanu” şi poziţionarea faţă de trecutul comunist.

Până atunci însă, rămânem cu regretul că, înainte de a vă fi pronunţat cu atâta vehemenţă împotriva noastră, ar fi trebuit să vă îngrijiţi de o minimă informare. Aţi fi aflat astfel că noi nu am pus sub semnul întrebării anvergura intelectuală a d-lui academician, că domnul Zub invocă prestaţia academică a domniei sale ca argument într-un conflict administrativ, unde mai mult decât prestigiile simbolice contează regulile, că refuză să recunoască un Consiliu Ştiinţific format acum din oameni cu care a lucrat mai bine de un deceniu, că de-a lungul anului trecut ne-am expus punctul de vedere în memorii şi scrisori deschise, în care am definit, civilizat, doleanţele noastre, iar în locul unor explicaţii pe acelaşi ton, am primit doar calomnii şi ameninţări. Fiecare îşi trăieşte însă adevărul aşa cum crede că este mai bine. Într-un interviu despre comunism şi credinţă, Doina Cornea spunea că acesta, adevărul, alături de binele şi dreptatea, „înmulţindu-se de la individ la individ, devin spiritul naţiunii”. Lupta noastră este chiar pentru triumful acestui spirit.

Iaşi, 12 ianuarie 2008

Semnează: Liviu Brătescu, Mihai Chiper, Cătălina Chelcu, Marius Chelcu, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Alexandru Istrate, Cătălina Mihalache, Andi-Emanuel Mihalache, Paul Nistor, Leonidas Rados, Flavius Solomon, Petronel Zahariuc

Apel al unui grup de intelectuali către Academia Română publicat în ziarul “România Liberă” în numărul din 11 ianuarie 2008

Academiei Romane, Domnului presedinte Ionel Haiduc

Apel, „România Liberă“, Vineri, 11 Ianuarie 2008

N-am fi utilizat aceasta cale neacademica de a va adresa un mesaj public, dar presiunea la care este supus un om de stiinta, presedinte al Sectiei de stiinte Istorice si Arheologie a Academiei Romane, ne determina sa actionam in acest chip.

Este vorba de acad. Alexandru Zub, indrumatorul unui mare numar de tineri cercetatori, din cadrul Institutului “A.D. Xenopol” din Iasi, o parte dintre ei lansandu-se intr-o campanie furibunda de presa impotriva magistrului.

Tinerii care azi il ataca pe profesorul Zub sunt cei pe care acesta i-a format, i-a trimis cu generozitate la burse, la specializari si stagii documentare, le-a creat un mediu stimulativ, le-a urmarit doctoratele, i-a indemnat sa publice, din pozitia sa de director. Numele acestor tineri “protestatari” (14 din 27 cati cercetatori are institutul) nu sunt cunoscute marelui public. Ii vom regasi alaturi de mentorul lor in publicatiile institutului, “Anuarul”, “Xenopoliana”, sau in proiectele comune de cercetare nationale si internationale. Nimeni nu le-a ingradit ascensiunea, cu atat mai putin distinsul lor dascal. Le-a cerut doar, cu fermitate, sa se concentreze asupra meseriei de istoric si mai putin in prestatii jurnalistice si in oportunitati administrative.

Ne-am intrebat: ce-i determina sa se aventureze intr-o nedemna polemica, sa-si hartuiasca mentorul, sa mentina de aproape un an o batalie de presa plina de mizerii si venin?

Pretextul ultim invocat de grupul revoltatilor ar fi legat de pretinse inadvertente produse la alegerea Consiliului stiintific al Institutului de Istorie “A.D. Xenopol” din Iasi, din martie 2007. Inadvertente pe care Academia Romana le-a solutionat printr-o adresa ce ofera formula corecta de linistire a spiritelor si de pastrare a legalitatii.

Dar nu acesta este adevaratul motiv care poate pretexta campania agresiva la adresa istoricului Alexandru Zub. Ci, mai degraba, prezenta acad. Alexandru Zub in Comisia de Analiza a Dictaturii Comuniste. Angajarea sa in procesul de condamnare a comunismului este momentul in care s-a declansat in presa regionala, in reviste o teribila confruntare. Ar trebui sa le reamintim celor ce mimeaza “un conflict intre generatii” (nu poate fi astfel denumit gestul celor care-si lichideaza parintii ca sa le ia locul) ca acad. Alexandru Zub, in anul 1957, pe atunci student al Universitatii din Iasi, aproape de varsta lor de azi, a organizat in plin proces de sovietizare, de stalinism o manifestare stiintifica si patriotica la implinirea unei jumatati de mileniu de la urcarea pe tron a lui stefan cel Mare.

A fost arestat si condamnat la zece ani inchisoare, executand sentinta in diverse temnite si in lagarele din Balta Brailei, alaturi de liderii generatiei 1956, pe care ii regasim printre semnatarii acestei scrisori.

Imediat dupa 1990, Alexandru Zub s-a refugiat in biblioteca sa si, angajat in modernizarea institutului, a refuzat toate ofertele de “promovare” – prefect, ministru, ambasador, candidat la Presedintia Romaniei. A realizat o opera istorica monumentala, ce-l situeaza printre cei mai mari carturari ai Estului european. Ca arhitect al memoriei, profesorul s-a alaturat cu insufletire tinereasca echipei de artizani ai “Memorialului de la Sighet”.

A fost in acesti ani un adevarat model spiritual, sustinand in viata publica, pe aceeasi directie a rezistentei, ideile pe care se intemeiaza statul de drept si pledand pentru schimbarea de fond a Romaniei.

Am evocat cateva dintre meritele acestei personalitati, gandindu-ne cu tristete la ziarul “Ziua de Iasi”, ce publica un comentariu imund despre “moartea lui Alexandru Zub”, “imbatranit in noroi”, “o fantosa cu iz de securist” etc.

Domnule presedinte al Academiei Romane, nu puteti ramane insensibil la razboiul pe care defaimatorii il duc cu marele om. Asteptam o reactie din partea dumneavoastra, in respectul valorii, al ierarhiei stiintifice si al demnitatii academice.

Istoriografia a platit un enorm tribut in anii dictaturii comuniste. In anul 1945, acad. Constantin Radulescu-Motru spunea: “N-am crezut a trai intr-o epoca in care sa se realizeze ceea ce se numeste devalorizarea tuturor valorilor”.

Astazi, in anul 2008, sunt de neconceput ca argumente ale afirmarii tinerei generatii epurarea si linsajul mediatic la adresa unui mare profesor.

Semneaza:

Constantin Ticu Dumitrescu; Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania; Ana Blandiana; Romulus Rusan; Fundatia “Academia Civica”; Ioana Voicu-Arnautoiu; Lucia Hossu-Longin; Stela Pogorilovschi-Covaci; dr. Eusebiu Munteanu; Florin Constantin Pavlovici; Ion Varlam; dr. Florin Alexandru Stanescu; Emanoil Mihailescu; Teodor Stanca; pr. Matei Boila; Alexandru Mihalcea; Petre Mihai Bacanu; Mihai Creanga; prof. Ioan Panican; “Forumul Civic Crestin”

Replică la interviul domnului Alexandru Zub din ziarul “România Liberă”, din data de 27 decembrie 2007

Pentru o corectă informare

  Ziarul România liberă a publicat joi, 27 decembrie 2007, două texte despre situaţia de la Institutul de Istorie “A. D. Xenopol” din Iaşi. Primul dintre ele este un interviu al d-lui Dan Stanca cu d-l Alexandru Zub, intitulat “Mă revoltă şantajul mediatic”. Cel de-al doilea este un text asumat de d-l Mihai Dorin, înscris sub titlul “Mai avem nevoie de cărturari?”. Întrucât suntem parte a acestei dispute şi în virtutea dreptului la replică, pentru o corectă informare a cititorilor dumneavoastră, solicitam publicarea punctului nostru de vedere în legătură cu afirmaţiile d-lui Alexandru Zub, cu observaţia că, în ultimele luni, mass media a relatat pe larg despre alte aspecte ale conflictului de la Institutul „A. D. Xenopol”.   

            În ziarul Dumneavoastră, d-l Zub vorbeşte despre o “disfuncţie administrativă” în viaţa Institutului “A. D. Xenopol” înregistrată la începutul anului 2007, dar omite sa spună că, în realitate, a fost vorba de mai multe încălcări grave ale legalităţii instituţionale. Mai precis, vechiul Consiliul ştiinţific, impus de domnia sa în ianuarie 2002, a fost menţinut cu bună ştiinţă peste un an după expirarea mandatului legal. Dacă noi nu am fi atras atenţia asupra acestei “disfuncţii”, cel mai probabil ea ar fi continuat şi astăzi. De asemenea, d-l Zub trece cu vederea şi faptul că secretarul ştiinţific al Institutului şi şefii de departamente au funcţionat timp de mai mulţi ani fără a fi parcurs calea legală pentru numirea în aceste funcţii. D-l Zub crede că demersul nostru ar fi ascuns „un plan de adâncime”, fără a ne spune care a fost acesta. De fapt, ceea ce a dorit o largă majoritate a membrilor Institutului a fost reintrarea in legalitate a Consiliului ştiinţific, clarificarea situaţiei departamentelor de cercetare şi elaborarea unui proiect managerial care să corespundă nevoilor actuale de cercetare şi administrare a unui institut al Academiei Române, iar acest lucru nu se putea face decât în urma unor dezbateri libere, în cadrul unei Adunări Generale a cercetătorilor, conform Statutului Academiei Romane. Pe 27 martie 2007 a avut loc o astfel de adunare, iar toţi cei de faţă au recunoscut Consiliul rezultat, mai puţin d-l Zub, care a afirmat din start că nu va accepta o nouă structură a conducerii Institutului. Pentru a-şi impune puntul de vedere, domnia sa a folosit, în faţa membrilor Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, un proces-verbal grav denaturat, a dezinformat cu bună ştiinţă mediul academic şi a recurs la nenumărate presiuni şi intimidări, inclusiv la ameninţarea cu desfacerea contractelor de muncă ale cercetătorilor incomozi. În aceste condiţii, ne întrebăm ce fel de conştiinţă antitotalitară mai este d-l Zub? Legea trebuie să fie lege pentru toţi, iar domnia sa, ca orice cetăţean al României,  nu este infailibil şi nici nu este deasupra legii.  

D-I Zub afirmă că toţi am fost angajaţi şi promovaţi de domnia sa, uitând că Academia Română nu aparţine domeniului privat, ci este o instituţie publică, finanţată din bani publici. Prin urmare, aceasta trebuie să se supună regulilor normale ale unei societăţi democratice. De aceea, contrar doleanţelor domniei sale, justiţia are dreptul şi datoria de a se pronunţa şi în cazul conflictului administrativ de la Institutul nostru. Ne mai simţim datori să precizăm că d-l Zub nu ne-a angajat personal, ci că fiecare dintre noi a participat la un concurs, deschis, anunţat public, cel mai adesea cu contracandidaţi. Domnia sa susţine că demersul nostru ar trebui explicat printr-o „criză de identitate profesională”. În legătură cu aceasta, suntem obligaţi să observăm că, în ciuda faptului că suntem în majoritate tineri sau chiar foarte tineri, am produs deja suficiente dovezi de angajament profesional. Dovadă a calităţii cercetării stau cărţile de autor şi volumele editate (inclusiv în colaborare cu d-l Zub), bursele şi premiile de prestigiu obţinute de unii dintre noi, la fel ca şi implicarea în nenumărate proiecte naţionale şi internaţionale. Însuşi d-l Zub ne-a recunoscut de atâtea ori meritele profesionale.

            În interviul amintit, la fel ca şi cu alte ocazii, d-l Zub a susţinut că, după declanşarea conflictului, ar fi fost ameninţat cu moartea, acuzându-ne pe noi de acest posibil act. Îi atragem atenţia pe această cale că afirmaţiile nefondate ale domniei sale pot constitui un motiv cât se pare de serios pentru o acţiune în justiţie. De altfel, încă din clipa în care a afirmat pentru prima dată că ar fi primit telefoane de ameninţare, ne-am exprimat disponibilitatea de a contribui la elucidarea acestui caz, domnia sa refuzând însă ab initio orice concurs din partea noastră. 

            D-l Zub a recunoscut că demersurile noastre nu au urmărit iniţial îndepărtarea sa din funcţia de director al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”. Ţinând cont însă de ultimele evoluţii, în speţă de blocajul administrativ provocat de domnia sa, de perpetuarea stării de ilegalitate şi ignorarea actelor normative de funcţionare a Institutului, de politica de personal discriminatorie, de comportamentul agresiv şi calomnios la adresa cercetătorilor, de activitatea managerială deficitară, am decis recent să solicităm Prezidiului Academiei Române să-l înlocuiască pe domnul acad. Alexandru Zub din funcţia de director al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi.

           

Liviu Brătescu

Mihai Chiper

Cătălina Chelcu

Marius Chelcu

Adrian Cioflâncă

Dorin Dobrincu

Alexandru Istrate

Cătălina Mihalache

Andi-Emanuel Mihalache

Paul Nistor

Leonidas Rados

Flavius Solomon

Petronel Zahariuc

 

 

„Ma revolta santajul mediatic“. Interviu cu Alexandru Zub, Autor Dan Stanca, „Romania Libera“, Joi, 27 Decembrie 2007

Profesorul Alexandru Zub nu mai are nevoie de nici o prezentare. Opera sa de istoric impune prin sobrietate si minutiozitate. Pentru domnia sa istoria nu a fost o disciplina poetic-filosofica, pretext pentru a scuza diletantismul, ci una stiintifica, serioasa in care cel angajat raspunde pentru fiecare afirmatie si dovada pe care le produce. Director al Institutului A.D. Xenopol din Iasi, activitatea sa a fost primita cu laude de colegi, oameni de specialitate, dar si de o parte a publicului larg, interesat de istoriografie. Academia Romana l-a titularizat abia anul trecut in randurile sale, fiindca, trebuie spus, Alexandru Zub nu a fost o persoana obedienta si placida. Fost detinut politic, remarcat prin atitudinea sa anticomunista, convins ca profesionalismul face casa buna doar cu o pozitie civica ireprosabila, el nu a convenit celor atrasi de privilegii si dispusi la conformism fata de mai marii zilei.

 - De fapt, cum si cand s-au involburat apele?

 - Totul a inceput in martie, in momentul in care m-am pomenit la mine, in birou, cu un grup de tineri din institut, care doreau schimbari. Erau sapte persoane care formulau doleante in numele lor si al altora din aceeasi institutie.

 - Le puteti da numele?

 - Nu asta are importanta. Nu conteaza atat persoana ca atare cat principiul. Pot sa va spun ca toti fusesera angajati in anii 90 sau chiar in anii 2ooo de mine. Pot spune ca mai mult sau mai putin mi-au fost discipoli si le-am indrumat pasii in cercetarea istorica. Faptul ca cereau schimbari nu are pana la un punct nimic scandalos. Intr-o societate democratica tineretea are mai mult drept sa se faca auzita decat in oricare alt tip de societate. Numai ca din perspectiva timpului care a trecut de atunci si a avalansei de intamplari, acel deziderat pentru efectuarea unor schimbari a dovedit ca ascunde un plan de adancime. La suprafata a fost formulata in mod just o disfunctie administrativa, potrivit careia se intarziase realegerea consiliului stiintific al institutului. Numai ca descoperirea acestei carente a fost punctul de plecare pentru altceva, o reformare radicala a consiliului.

 - Deci, intial nu au fost orientati impotriva dumneavoastra…

 - Nu. Nici vorba, nu s-a pus in nici un fel problema inlaturarii mele. De fapt, ei venisera sa ma castige de partea lor. In urma reinnoirii consiliului ar fi avut majoritatea. Ideea in sine nu era rea, mai ales ca discutii pe aceasta tema mai avusesera loc si chiar eu le atraseseram atentia ca trebuie sa-si asume mai serios sarcinile profesionale, de unde in mod logic ar fi decurs o activitate mai buna a institutului si deci o sporire a prestigiului acestuia. In 13 martie filiala din Iasi a Academiei, for tutelar al Institului nostru care nu are autonomie juridica, a primit un memoriu din partea acelorasi tineri, in care acestia enuntau faptul ca in institut orice promovase fusese blocata. Nu era deloc adevarat, fiindca pana la acea data deschisesem deja o actiune de promovare iar filiala oferise niste solutii tehnice. Tot pe 13 martie era afisat un anunt privind promovarea unuia dintre cercetatorii tineri, dar – mirare! – am fost imediat vizitat chiar de personajul in chestiune care a cerut, de neinteles, o amanare a promovarii sale fiindca astfel s-ar isca nemultumiri. In opinia mea, aceasta iesire nefireasca avea explicatia ei. Grupul celor tineri pregateau de cateva luni o lovitura de forta, o fronda sub pretextul acelei carente administrative semnalate. Pe 16 martie a fost convocata adunarea generala, anuntul fiind dus direct la secretariat si apoi inmanat mie.

 - Cum ati reactionat?

 - In ajunul adunarii, intr-un ziar local aparuse un articol vehement, in care se vorbea despre revolta tinerilor de la “Xenopol”, impotriva unor stari de lucruri invechite, fapt ce m-a indignat. Le-am replicat insurgentilor ca asa ceva nu se face, nu reflecta un comportament colegial, cu atat mai mult un spirit academic. Au urmat alegerile cu statutul in fata, care pevede ca in componenta consiliului directorul si secretarul stiintific sunt numiti prin concurs de Academie, iar apoi partea eligibila este formata cu precadere din sefii de departamente din institut. Acest “cu precadere” a fost instrumentul de care s-au folosit cei tineri, considerand ca precizarea poate fi interpretata in sensul dorit de ei si, deci, si-au inchipuit ca pot porni de jos, ca la sindicat, pentru a-si impune oamenii. Am parasit sala in semn de protest fata de felul in care decurgeau lucrurile, iar a doua zi ziarele locale anuntau victoria tinerilor.

 - Chiar au castigat?

 - Doar in mod aparent… Conform procedurii, hotararea privind alegerea unui nou consiliu stiintific al unei institutii de cercetare intra in vigoare abia dupa ce primeste avizul forului ierarhic superior, in cazul nostru Sectia de stiinte istorice si arheologice a Academiei. stiind cel mai bine cum stau lucrurile, fiindca sunt presedintele sectiei, am prezentat situatia membrilor, iar acestia au infirmat rezultatul alegerilor de la institut, recomandand organizarea altora noi. Aceasta decizie a produs mari nemultumiri in randul tinerilor care au dat imediat in judecata sectia Academiei pentru verdictul emis. Procesul a ajuns deja la al patrulea termen.

 - Vi s-a mai intamplat vreodata asa ceva?

 - Nu-mi amintesc… Evident, am fost chestionat asupra starii de fapt de la institut. Am raspuns sobru: e vorba de o criza de identitate profesionala deoarece atacul a fost declansat tocmai in clipa in care le cerusem tinerilor sa-si constientizeze mai bine menirea de istorici, fiindca una este campania in presa si alta, sa fii istoric. Ceea ce m-a deranjat in mod deosebit a fost tocmai abandonarea unor principii de negociere si aducerea in prim plan a santajului mediatic. Cum v-am spus, initial persoana mea nu fusese pusa in discutie. Tinerii au socotit ca ma pot folosi de partea lor.

 - Dar lucrurile s-au inversat…

 - Da. Ceea ce putea sa le fie aliat a devenit principalul lor adversar. Nu se mai impiedicau de un cercetator sau altul mai in varsta, ci de insusi directorul institutiei. Rezultatul alegerilor din martie risca sa nu fie validat. A obtine validarea si anularea unor noi alegeri insemna chiar a trece peste mine. De acum incolo intram intr-un domeniu al absurdului in fata careia stiinta istoriei paleste. Va marturisit cu sfiala si cu jena,- nici nu am cum altfel – ca in luna mai am fost de doua ori amenintat telefonic cu moartea.

 - Incredibil!

 - Da. Vocea de la aparat dupa ce m-a identificat, mi-a spus clar: daca nu demisionati va omoram! Cine poate fi autorul unui asemenea gest sinistru? Justitia ar trebui sa se sesizeze. Oricum, fiindca telefonul a fost dat inaintea unei infatisari din proces, l-am luat drept o incercare de a ma intimida. A devenit din ce in ce mai clar ca eu sunt piedica. Constatand ca in urma exercitarii unor influente Sectia academica de stiinte istorice incepe sa dea inapoi, adica a admis marirea cu inca doi membri a consiliului stiintific de la “Xenopol”, ca sa fie, ca la noi, toata lumea multumita, – cei doi fusesera initial exclusi -, nu am stat cu mainile in san si chiar de curand, pe 30 noiembrie, m-am intalnit cu prezidiul Academiei intr-o discutie vehementa prin care am obtinut reinnoirea infirmarii colegiului ales.

 - Urmari?

 - Actiunea a determinat o noua dare in judecata, de data aceasta a prezidiului Academiei pentru decizia luata.

 - Dar va intreb, poate fi modificata decizia Academiei printr-o sentinta judecatoreasca?

 - Nici vorba… Academia este suverana si nimic nu are calitatea sa-i schimbe hotararile. Tensiunea insa ramane aceeasi.

 2007 a fost pentru Institutul de istorie A.D. Xenopol, angajatii sai si director un an dur, de grele incercari. Ce sa intelegem din toata aceasta istorie? Este o istorie lesne de regasit in … Istorie. Revolta insufletita de spirit iacobin impotriva seniorilor. Un viciu administrativ (intarzierea alegerii noului consiliu stiintific), speculat pana in panzele albe, alaturi de un echivoc de formulare din statut, acel ” cu precadere”, pot sa arunce in aer activitatea stiintifica a unui institut reputat si mai ales sa umbreasca prestigiul unui distins istoric, o constiinta net antitotalitara, Alexandru Zub.

Amalgam si martirologie. AUTOR FLOREA IONCIOAIA, “ZIARUL DE IASI” 17/12/2007

Este vorba nu numai de ce se intimpla la “Xenopol”, ci de situatia mediului academic iesean in general. Un Alexandru Zub se afla mai peste tot in institutiile noastre academice.

Acum citeva zile, profesorul Gh. Cliveti adresa un apel pentru “respectarea competentelor in comunitatea stiintifica ieseana”. Joi dimineata, in trenul care ma ducea spre Cluj, am descoperit apelul si prin cap mi-au trecut tot felul de ginduri negre. Apoi, cind am vazut ca discuta situatia de la Institutul “Xenopol”, m-am bucurat: mi-am spus ca mai sint inca oameni pentru care anumite valori conteaza, lucruri mici, este drept, precum onestitatea si adevarul asa cum reiese acesta din prezentarea faptelor, dar, pina una-alta, care reprezinta fundamentele meseriei de istoric.

Cine spune ca nu trebuie sa cedezi niciodata in fata primului impuls are dreptate. Apelul era in fapt un encomion, pe de o parte, si un rechizitoriu fara rest, pe de alta. L-am citit din nou la intoarcere, apoi pe net, odata cu numeroasele comentarii inflamate, si sint nevoit sa ma declar dezolat de continutul acestuia. Imi pare ca dl. Cliveti fie n-a inteles natura conflictului, fie a fost coplesit de “drama” personajului principal, in speta dl. director Alexandru Zub, a carui unica perspectiva, vizibil auto-victimizanta, o prezinta in paginile respective. Rezulta evident de aici o pagina de martirologie seculara demna de orice traditie hagiografica.

Reprosez doua lucruri acestei perspective: mai intii ca nu face un minimum efort de a prezenta faptele in logica lor, iar apoi ca nu problematizeaza in nici un fel pozitia lui Alexandru Zub, care apare nu doar ca neprihanirea intruchipata, dar mai ales un fel de autoritate suprema, zeitate cu chip de om careia, brusc, din motive ridicole, ii este contestata de catre niste plebei aceasta autoritate.

Nu pretind ca stiu adevarul in ce priveste aceasta disputa. Din cite imi dau seama, insa, totul a pornit de la faptul ca Alexandru Zub a refuzat sa recunoasca rezultatele alegerilor pentru Consiliului stiintific al Institutului, la care participase si pe care initial le validase. Nu stiam de ce, dar iata ce spune dl. Zub, prin vocea dlui Cliveti, acum: “…votul ducea la dominarea Consiliului de un grup de presiune”. Atit si fara nici un fel de explicatie. Ce fel de grup de presiune? Ce urmarea acel gurp de presiune? Eu unul nu cred in aceasta explicatie, care-mi pare chiar ridicola, mai ales expusa de un istoric. Oricum, aceasta simpla ipoteza este, oare, suficienta pentru a pune la indoiala votul unui intreg institut, pentru ca alesii au fost votati fiecare cu o majoritate de doua treimi? Oricine ar fi Alexandru Zub, avea nevoie de argumente serioase si mai ales de probe pentru a invalida vointa comunitatii academice.

Plecind de aici, dl. Cliveti intra intr-o logica bizara, numita adesea metoda amalgamului, pentru ca amesteca planuri diferite pentru a sterge legaturile firesti intre fapte si evenimente. O metoda propagandistica foarte cunoscuta si, daca nu l-as cunoaste pe dl. Cliveti, un profesionist serios, as putea crede orice. Este evident, insa, ca, voluntar sau nu, d-sa arunca toata vina pentru situatia de la Institutul “Xenopol” in spinarea celor care il contesta pe dl. Zub, ba chiar pune totul pe seama acestei contestatii, care i se pare un fel de monstruozitate. Astfel, profesorului Zub nu i s-ar recunoaste competentele “si, prin consecinta, drepturile” acestuia. Din acest motiv, cind l-a vizitat zilele trecute, l-ar fi regasit profund “ravasit” de o atare situatie, “marcat sufleteste”, “vazindu-se contestat, chiar abuzat, dupa ce si-a facut un nume de rezonanta, «asezat» pe una dintre cele mai stralucite opere din cultura romana, dupa ce a urmat inca din tinerete adevarul, cu pretul privarii de libertate, dupa ce a facut mai mult bine semenilor sai decit i-a fost dat sa primeasca de la acestia”.

Mai departe, cam la fel: de o parte – angelicul, de alta – “turbulentii”, baietii rai, care nici nu vad, nici nu pricep nimic din meritele cosmice ale lui Alexandru Zub. Citind aceste rinduri despre nerecunostinta lumii, ai crede ca esti proiectat intr-o cunoscuta piesa shakespeareana. Nici n-ai zice ca este vorba de un om care este printre cei mai puternici intelectuali din Romania, simbolic si institutional vorbind, iar ca ceilalti n-au de partea lor decit legea, lucru in general putin important intr-o tara ca a noastra. Ma tem insa ca piesa de care vorbim nu este Timon din Atena, ci ceva intre Regele Lear si Macbeth.

Am ezitat mult timp sa scriu ceva despre situatia de la “Xenopol”, din macar doua motive: unul este Alexandru Zub, iar altul este spaima de a nu agrava si mai mult tensiunea din institutie, careia eu unul ii datorez foarte mult. Alexandru Zub mi-a fost nu doar doktor-vater , cum se spune, dar si, mult timp, mentor si suport moral. O parte semnificativa din tineretea mea formativa este legata de persoana sa. Ca multa alta lume, cind l-am cunoscut, spre sfirsitul anilor ‘80, era, pe de o parte, damnatul, marginalul care ne fascina prin chiar acest fapt, iar, pe de alta, intelectualul generos, deschis, problematic, adica dispus sa ia pozitii in contra-curent. Ce imi pare mai dureros este ca schimbarea s-a produs sub ochii mei, incet-incet si fara intoarcere, ca in Rinocerii lui Ionesco. Sau ca in Dr. Jeckyl si Mr. Hyde. Treptat, am inceput sa observ o fata publica, pentru “export”, si una pentru “intern”, complet diferita. Cind am plecat din institut, acum citiva ani, din ratiuni pur personale mai ales, eram convins ca, mai devreme sau mai tirziu, aceasta fata invizibila lumii va iesi, intr-un fel sau altul, la iveala. A fost, probabil fara sa constientizez, si acesta un motiv al plecarii din institutie.

Dificil, de aceea, sa intru in aceasta discutie, imposibil sa stau deoparte. Am buni prieteni de o parte si de alta, multi dintre ei, ca si profesorul Zub, m-au ajutat profesional intr-un moment sau altul si le sint recunoscator. Nu am nici un conflict cu nimeni si nici un fel de resentiment. Cred, insa, ca in acest moment ar fi o greseala sa nu spun ceea ce cred de mult timp. Poate ajuta, poate nu. Sper insa ca, pe termen lung, sa schimbe ceva. Este vorba nu numai de ce se intimpla la “Xenopol”, ci de situatia mediului academic iesean in general. Un Alexandru Zub se afla mai peste tot in institutiile noastre academice. Din acest punct de vedere, sint de acord cu mesajul “apelului” dlui Cliveti, chiar daca in termeni diferiti. Sa fie, oricum, intr-un ceas bun!

Ce ati face , in locul nostru ?

Raspuns d-lui profesor Cliveti in legatura cu „Apelul la respectarea competentelor in comunitatea stiintifica ieseana“, publicat in „Ziarul de Iasi“ din 13.12.2007

D-le Cliveti, ce ati face daca dl. decan nu v-ar aproba nici o cerere, v-ar bloca orice activitate administrativa, nu v-ar lasa sa aplicati la proiecte de cercetare, ar tine sub cheie toate actele institutiei, v-ar acuza ca il amenintati cu moartea, ca faceti „parte dintr-un grup mafiot”, ca sinteti un „parvenit” sau „derbedeu”? Cum ati reactiona daca dl. decan v-ar acuza ca puneti la cale comploturi, conspiratii, numai pentru ca ati indraznit sa-i spuneti in fata ca greseste? Cum ar fi ca seful dumneavoastra ierarhic sa sune la toti cunoscutii, cu amenintari stravezii, conditionari sau promisiuni (de la caz la caz) ca sa obtina atacuri publice contra propriilor doctoranzi?
Domnule Cliveti, ati fost si dumneavostra tinar. Si stim ca aveti citeva carti: v-ar conveni sa fiti mentinut ca asistent sau lector, desi ati merita sa fiti profesor? Si aceasta in timp ce seniorii iau salariu 70 de milioane pe luna si isi prelungesc in fiecare an activitatea, fara sa dea socoteala nimanui. Din fericire, aveti un sef ierarhic care nu va primeste in cabinet ca sa va puna in genunchi si sa va umileasca. Ce ati face daca seful dumneavoastra v-ar semna o recomandare, primind in schimb 6000 de euro plus un sejur in Germania si ar continua, totusi, sa va scoata dator? Cum ar fi daca ati lucra la zeci de volume pe a caror coperta acelasi director apare drept editor, fara a va multumi vreodata? Ba, dimpotriva, ar spune ca el v-a inventat, v-a pus pixul in mina.
Nu v-ati simti putin terorizat stiind ca seful, celebru in afara ca mare democrat, ar lua in considerare orice anonima care ii incrimineaza colaboratorii? Domnule Cliveti, cum ar fi sa activati intr-o facultate in care decanul sa fie, in acelasi timp, si rectorul si ministrul Educatiei, asa cum dl. Zub este directorul Institutului „A.D. Xenopol” si seful Sectiei de Istorie a Academiei? Inchipuiti-va ca, intr-o zi, dupa aproape doi ani de la expirarea mandatului Consiliului stiintific al Facultatii, decanul s-ar supara ca ii spuneti sa organizeze, totusi, alegeri. Iar daca, in urma acestora, trei sferturi dintre colegii dumneavoastra ar vota democratic si statutar pentru o noua echipa, decanul ar trage sfori pentru nerecunoasterea lor, cum ati reactiona? Ce ati spune? Cum ati face fata unui director care cheama Politia ca sa isi impuna punctul de vedere?
Domnul Zub este usor de idealizat de la distanta. Veniti printre noi si incercati sa-l cunoasteti cu adevarat!
In fine, nu credeti ca un om care sta de 18 ani intr-o functie ar trebui sa se gindeasca la retragere?

Fostii dumneavoatra studenti: Liviu BRATESCU, Catalina CHELCU, Marius CHELCU, Mihai CHIPER, Adrian CIOFLANCA, Dorin DOBRINCU, Alexandru ISTRATE, Andi MIHALACHE, Catalina MIHALACHE, Paul NISTOR, Leonidas RADOS, Flavius SOLOMON, Petronel ZAHARIUC

Apel la respectarea competentelor in comunitatea stiintifica ieseana. Autor Gheorghe Cliveti, „Ziarul de Iasi“ (rubrica Atitudini) 13/12/2007.

De vreo zece luni de zile, comunitatea stiintifica ieseana si, prin intermediul presei, publicul larg asista la evenimente regretabile in viata Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”. Regretabile, fara indoiala, fiindca ele aduc prejudicii nu doar de imagine unuia dintre cele mai prestigioase centre de cercetare istorica. Protagonistii activi ai respectivelor evenimente sint tineri cercetatori care contesta cu vehementa crescinda unele acte ce au implicat pozitia de director a domnului academician Alexandru Zub. Contesta, mai nou si foarte regretabil, intreaga acea pozitie, parind a nu mai tine seama ca tocmai de pe ea cel contestat i-a promovat si i-a incurajat mult in activitatea de cercetare, facilitindu-le burse de studii, girindu-le proiecte, stagii doctorale. Pina mai ieri se si mindreau cu faptul de a-i fi elevi, fiindu-le numai de bine numele sau, aproape sinonim, de la un timp, cu cel al Institutului, cind li s-au deschis diverse oportunitati profesionale, si nu numai dintre acestea. De aceea, oricit de suparati s-ar simti ca, din cauze ce depasesc bunavointa conducatorului Institutului, li se intirzie, unora dureros de nedrept, avansarea pe noi posturi, ar fi de dorit sa nu uite, cu totii, ca au beneficiat si ar mai putea beneficia, mult, de acea bunavointa.

 Spiritele contestatare s-au aprins, se stie din presa, de la alegerea unui nou Consiliu stiintific al Institutului, in luna martie. Rezultatele votului nu au produs efect, din motive expuse la chiar acel moment de domnul Zub. Intre motive aparea invocat si acela ca votul ducea la dominarea Consiliului de un grup de presiune. A fost momentul cind ar fi fost indicata interventia prompta a conducerii Academiei Romane spre a se certifica fie rezultatul votului, fie competentele directorului Institutului. Dupa regulamente, nu a prea fost cum a se face ceva concret. Ar fi putut fi respectata traditia functionarii institutelor de cercetare sau urmate exemple oferite de centre stiintifice asemanatoare din strainatate, unde, sa recunoastem, competentele manageriale prevaleaza, prin chiar regulamente, mai asupra a orice tine de luarea deciziilor. O prevalenta a competentelor ce s-ar fi cuvenit a fi respectata si in dreptul directorului Alexandru Zub, personalitate cu reale atuuri de mentor de scoala istorica.

 Din pacate, in loc de recunoasterea competentelor si, prin consecinta, a drepturilor, s-a recurs la „vorbe grele”, la atitudini regretabile pe care, peste orice considerent invocat de tinerii nostri colegi, domnul academician Alexandru Zub nu e firesc a le suporta. L-am aflat profund ravasit, marcat sufleteste, vazindu-se contestat, chiar abuzat, dupa ce si-a facut un nume de rezonanta, „asezat” pe una dintre cele mai stralucite opere din cultura romana, dupa ce a urmat inca din tinerete adevarul, cu pretul privarii de libertate, dupa ce a facut mai mult bine semenilor sai decit i-a fost dat sa primeasca de la acestia. Impresionat de starea grea a unui mare om, din ale carui carti multi si mult timp mai avem inca de invatat, am solicitat Consiliului profesoral al Facultatii de Istorie sa ia atitudine macar in sensul unei invitatii ca, pentru depasirea impasului grav din viata Institutului, sa fie urmata calea dialogului amiabil.

S-a considerat insa, spre regretul ce l-am exprimat atunci, in calitate de sef al Catedrei din care si profesorul Alexandru Zub a facut parte, ca orice atitudine in sensul amintit putea fi luata, de cine credea de cuviinta, numai cu titlu personal. Am constatat ca Facultatea si Institutul fac un tot ca scoala istorica. Am acceptat, de aceea, ca, in urma renuntarii domnului Zub de a mai conduce doctorate la Universitate si dupa o prealabila discutie cu domnia sa, sa-i preiau doctoranzi, chiar si dintre cei care-i contesta pozitia de director. Un gest pe care l-am facut cu speranta, marturisita, de altfel, respectivilor doctoranzi si, prin dumnealor, celorlalti tineri contestatari, ca viata Institutului „A.D. Xenopol” sa revina la normalitate. De unde si justificarea acestor rinduri care am dori sa fie receptate ca un onest apel in numele respectului valorilor si competentelor din comunitatea noastra stiintifica. Am aflat la domnul academician Zub intreaga disponibilitate pentru a subscrie drepturile tuturor cercetatorilor de la Institut, fiecaruia dupa merite, insa numai sub conditia primordiala a amintitului respect.

 Prof.univ.dr. Gheorghe Cliveti, Facultatea de Istorie, Universitatea „Al.I. Cuza”-Iasi

Dumitru Vitcu despre situaţia de la “Xenopol”. “Flacara Iasului”, 29 noiembrie 07

“Şi-au dat arama pe faţă”

Scandalul de la Institutul “A.D.Xenopol”, departe de a fi închis, beneficiind din plin de un anumit tip de “publicitate” şi canalizând în direcţii nefericite ideea de cercetare şi spirit ştiinţific, reprezintă, în definitiv, încă o bilă neagră pentru imaginea “dulcelui târg al Iaşului”. În ediţia de faţă, prezentăm un foarte interesant dialog cu cercetătorul Dumitru Vitcu, dialog relevant pentru punerea în ordine a evenimentelor, dar şi pentru elucidarea unor chestiuni delicate precum: relaţia lui Vitcu cu Securitatea, “avizul” emis de Al. Zub în favoarea lui Kurt Treptow, deficienţele manageriale ale actualului director al Institutului etc.

Călin Ciobotari: Domnule Vitcu, se poate vorbi, la ora aceasta, de un blocaj la Institutul “A.D.Xenopol”, aşa cum susţin colegii dumneavoastră mai tineri?
Dumitru Vitcu: Da, cu siguranţă se poate vorbi, doar că acest blocaj a fost provocat tocmai de aceştia. În cei 45 de ani de când lucrez la acest institut nu mi-a fost dat să văd sau să aud asemenea atitudini atât de tranşante, atât de rebele, în pofida conducerii; mai ales când conducerea este reprezentată de figuri emblematice precum domnul Zub.

“Ei” şi “noi”

C.C.: Într-un procent cât de mic, sunt argumentate aceste reacţii?
D.V.: Cu siguranţă, există un pretext viabil. E vorba despre alegerea Consiliului Ştiinţific; au descoperit că, după un an de zile de la data limită a vechiului Consiliu, ar fi trebuit să aibă loc o Adunare Generală pentru alegerea unui nou Consiliu.
C.C.: Aşadar legea, nu negaţi, este de partea lor.
D.V.: Categoric! Unde se opreşte dreptatea lor? În momentul în care a fost ales un nou Consiliu, în acea Adunare Generală, domnul director Al. Zub a precizat care sunt criteriile, normele. Potrivit acestor norme, ale Academiei Române, ar fi trebuit să fie în Consiliu cel puţin doi-trei responsabili de colective. Regizând acele alegeri, protestatarii au făcut în aşa fel încât să fie majoritari în Consiliu. Alături de cercetătorii de gradul trei şi de gradul doi, de director şi de secretar nu urma să facă parte din Consiliu nici un responsabil de departament. Domnul Zub, în momentul în care a văzut ce se întâmplă, a părăsit sala. Asta se întâmpla în luna martie a acestui an. La foarte scurt timp, cum era de aşteptat, conducerea Academiei a invalidat acest rezultat.
C.C.: Situaţie în care conflictul s-a acutizat.
D.V.: Da! Domnul Zub a fost acuzat că, în calitatea sa de şef al secţiei de Istorie şi Arheologie, ar fi intervenit pentru această invalidare. Numai că invalidarea era semnată de vicepreşedintele Academiei, domnul Dan Berindei. În continuare s-a întâmplat ceva ce, repet, nu mi-a fost dat să văd: tinerii cercetători au intentat proces direct domnului Zub, în calitatea de şef al unei secţii a Academiei.
C.C.: Bun, dar de vreme ce semnase Berindei, de ce nu l-au dat în judecată pe acesta?
D.V.: Asta ne întrebăm şi noi…
C.C.: În ce fază e procesul?

“Chiar d-l Zub ne suspecta de partizanat”

D.V.: Au fost trei termene. Încă nu s-a dat un verdict.
C.C.: Cum interpretaţi decizia protestatarilor de a apela la CNSAS?
D.V.: A fost, evident, o acţiune împotriva tuturor celor care l-au sprijinit pe Al. Zub.
C.C.: Vă aşteptaţi la mişcarea asta?
D.V.: Mărturisesc că nu. Mai ales că lucrez la Institut doar cu o jumătate de normă; cartea de muncă o am la Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, unde sunt profesor. În plus, am spus din start că nu doresc să mai fac parte din Consiliul Ştiinţific al Institutului. Nu aveau motiv să mă atace pe direcţia asta. În schimb, pentru că i-am luat apărare domnului Zub… Ba chiar am încercat o aplanare a situaţiei, mergând la ei împreună cu colegul Dumitru Ivănescu. Fiecare întâlnire se solda cu un nou atac de presă din partea lor. La un moment dat, chiar d-l Zub ne suspecta de partizanat.
C.C.: Dându-vă demisia din funcţia de membru fondator al Fundaţiei “A.D Xenopol” şi sustrăgându-vă astfel cercetărilor CNSAS-ului, s-a lăsat, cu generozitate, loc de interpretare privind o posibilă colaborare a dvs. cu fosta Securitate.
D.V.: Este o judecată aparent logică. În cadrul Institutului am fost secretar de partid timp de patru mandate. Şi mă mândresc cu acest statut. La nivelul organizaţiei de bază, alegerile se făceau exclusiv prin voinţa colectivului, care era sfântă. Am fost ales împotriva voinţei mele, iar protestatarii speculează probabil acum funcţia aceasta pe care am deţinut-o. O funcţie din care am tras numai ponoase.
C.C.: După Revoluţie.
D.V.: Da, după… Că aş fi făcut carieră din cauza acestui statut. Când de fapt, deşi aveam Premiul Academiei, cărţi, studii, am stat 22 de ani pe postul de simplu cercetător.

“Am făcut rapoarte la Securitate atunci când veneam din străinătate”

C.C.: D-le profesor, vă întreb franc: aţi colaborat cu Securitatea?
D.V.: Am spus-o şi-o repet: pun mâna pe cruce, merg la detectorul de minciuni, merg la biserică, merg oriunde – nu am colaborat! Şi asta o voi dovedi, făcând demersuri la CNSAS în acest sens.
C.C.: Unul dintre argumentele care v-ar fi incriminat era prezenţa dvs. pe listele celebrei Maria Ghiţulică. Argument fragil, ţinând cont că şi un alt “listaş”, Ioan Holban, a primit recent de la CNSAS dovada faptului că nu a făcut poliţie politică.
D.V.: Trecerea mea pe acea listă s-a făcut fără ştiinţa şi voinţa mea.
C.C.: Aţi semnat un Angajament?
D.V.: Nu, în nici un caz, după cum nu mi-am turnat colegii la Securitate, nu folosit pseudonime, nu am luat bani. Dacă printr-o minune s-ar descoperi că eu am colaborat cu Securitatea, vă declar cu toată răspunderea că merg în Piaţa Unirii, îmi torn cenuşă în cap, mă pun în genunchi şi cer scuze tuturor celor pe care i-am păgubit.
C.C.: Nu a existat nici un fel de contact cu Securitatea?
D.V.: Am făcut rapoarte la Securitate atunci când veneam din străinătate.
C.C.: Şi ce scriaţi în ele?
D.V.: Relatam ce-am făcut acolo, fără să denigrez pe nimeni. Era ceva obligatoriu. Am respectat întotdeauna Securitatea ca organ al puterii în stat, dar nu am dat o singură dată o simplă foaie de hârtie semnată cu pseudonim. Iar rapoartele le dădeam întotdeauna din Serviciul de Protocol al Universităţii, prin doamna Paiu.
C.C.: Vi s-a propus să colaboraţi?
D.V.: Da! Mi s-a propus în mod direct, de vreo trei patru ori.
C.C.: Refuzul dvs. a fost la fel de direct?
D.V.: N-am fost un rebel şi am respectat întotdeauna autorităţile. Le-am spus: oricând vă stau la dispoziţie, dar să nu aşteptaţi de la mine turnătorii.
C.C.: V-a adus deservicii refuzul acesta?
D.V.: O singură dată, când trebuia să plec în Spania şi nu am obţinut viza la timp. Pun totuşi pe seama întâmplării acest aspect.

Despre “deficienţele manageriale” ale lui Al. Zub

C.C.: Cum vi s-a părut că a reflectat presa conflictul de la Institut?
D.V.: Partizanal. Foarte puţine voci s-au auzit în favoarea d-lui Zub şi asta l-a mâhnit mult. Ne-a reproşat chiar, mie personal, că nu am luat atitudine în presă. Se aştepta la voci din Institut care să-i ia apărarea. I-am replicat, spunându-i că era de datoria lui, în primul rând, să dea o replică fermă acestor indivizi. N-a făcut-o.
C.C.: Vă păstraţi epitetele cu care, în ziarul “Cotidianul”, i-aţi “gratulat” pe contestatari? “Imberbi”, “nemernici” etc.
D.V.: De felul meu sunt un om calm, temperat. Sincer, poate nu trebuia să folosesc acei termeni, deşi nu ştiu câţi, într-o astfel de situaţie, ar fi ocolit asemenea termeni.
C.C.: Aţi pomenit, tot în “Cotidianul”, de unele “defecte manageriale” ale lui Al. Zub.
D.V.: Am uitat să pun în ghilimele cuvântul “defecte”.
C.C.: Totuşi, la ce v-aţi referit?
D.V.: D-l Zub nu se poate lăuda cu un manageriat extraordinar pe linie administrativă. Nu pun în discuţie, ferească sfântul!, abilităţile domniei sale pe plan ştiinţific. Sunt însă deficienţe manageriale consumate în avantajul celor care l-au reclamat.
C.C.: Ce vreţi să spuneţi?
D.V.: Să vă dau un exemplu. I-am spus şi dumnealui că eu aş fi impus un program ferm de lucru la Institut, aşa cum am beneficiat de el timp de patruzeci şi ceva de ani. De la 8 la 14, să spunem.
C.C.: Nu există un asemenea program?
D.V.: Nu! D-l Zub, spirit academic, nu a vrut să cantoneze programul ştiinţific pe un program fix, pornind de la premisa că fiecare poate să îşi facă documentarea şi în alte părţi decât la serviciu. Se vede însă treaba că libertatea excesivă dăunează grav uneori. Dacă introducea program fix cel puţin o lună, ar fi trebuit să desfacă contractul de muncă la cel puţin zece persoane.
C .C.: Condica se semnează deci la modul pur simbolic?
D.V.: Da.
C.C.: Daţi-mi câteva nume!
D.V.: Nume n-o să vă dau. O să vă dau, însă, un alt exemplu de “deficienţă managerială”. D-l Zub a avut prea multă încredere în sinceritatea unuia sau altuia. S-a mers pe rapoartele scrise de fiecare, ori în acele rapoarte se strecurau, şi încă se strecoară, foarte multe cosmetizări. Or a merge doar pe rapoarte şi a nu verifica materialul… Mulţi dintre reclamanţi se află în această situaţie. Altă deficienţă: multora dintre reclamanţi li s-a îngăduit să aibă teza de doctorat ca temă de cercetare, ceea ce presupune statutul de doctorand cu bursă. Un director mai exigent n-ar fi tolerat aşa ceva. Sunt câţiva dintre protestatari, foşti doctoranzi ai d-lui Zub, care nici acum nu şi-au finalizat tezele de doctorat şi, implicit, temele de cercetare înscrise în programul de cercetare.
C.C.: Ce riscă?
D.V.: Nu mai riscă nimic. Timpul a trecut! Vinovat se fac, deopotrivă, şi d-l Zub şi Consiliul Ştiinţific.

Cazul “Treptow”

C.C.: Imaginea lui Al. Zub a avut de suferit – s-a făcut mult tam-tam – din cauza unei aşa-zise acreditări pe care dumnealui ar fi dat-o lui Kurt Treptow, pedofilul fiind eliberat, din această cauză, mai devreme.
D.V.: Da, la acea vreme am dat o replică la Ziarul de Iaşi, însă a fost masacrată într-un asemenea hal, încât nici eu n-am mai înţeles ce spuneam acolo. Acum îmi dau seama cine m-a operat.
C.C.: Faceţi referire cumva la Adrian Cioflâncă, editorialist la acel ziar şi cercetător la Institut?
D.V.: Probabil! Dar să vă explic: din partea unei edituri a sosit la Institut o lucrare semnată Kurt Treptow pentru referat editorial. D-l Zub a încredinţat acea lucrare colegului Marius Chelcu, socotindu-l mai abilitat pe domeniu. Marius Chelcu a făcut referatul de acceptare, considerând lucrarea publicabilă. În mod normal, după referatul lui Chelcu, lucrarea a trecut prin Consiliul Ştiinţific, care a luat act de valoarea manuscrisului şi a eliberat o simplă adeverinţă pentru editură. Cine putea să semneze acea adeverinţă? Directorul Institutului şi preşedintele Consiliului, d-l Zub.
C.C.: De ce n-a ieşit imediat în presă d-l Zub, cu declaraţii ferme, clarificatoare?
D.V.: Are prea multe angajamente şi probabil şi din jenă. I-am reproşat adesea că nu e exigent. Mi-a răspuns că el nu vrea să devină “vechilul instituţiei”. Or asta spune tot.

“În plan moral nu se mai poate repara nimic”

C.C.: Pe finalul discuţiei noastre, cum vedeţi dvs. finalizarea acestui conflict? Se rezumă el la un conflict între generaţii?
D.V.: Nu! Este un conflict între caractere.
C.C.: Soluţionarea va fi una de ordin moral, sau pe linie legal-administrativă?
D.V.: Mă tem că în plan moral nu se mai poate repara nimic. Tinerii colegi şi-au dat arama pe faţă. În ce mă priveşte, am de gând să încetez colaborarea cu Institutul.
C.C.: Iar situaţia viitoare a d-lui Zub, cum o vedeţi?
D.V.: Nu au cum să-l înlăture de la conducerea Institutului şi cu atât mai puţin de la conducerea secţiei de Istorie a Academiei. Îi pot face, însă, mult rău, moral şi psihic. Singura soluţie: o despărţire pe plan administrativ. Două institute, sau ei, protestatarii, să se individualizeze ca un colectiv în cadrul unei instituţii. Altfel… Nu ştiu…      

Educa si nu cerceta, Autor Ovidiu Pecican, „Foaia transilvană“, 10 mai 2007

Printr-o decizie numai în parte fireasca, din cînd în cînd administratiile carora le încredintam spre conducere tara pun în acelasi cos educatia si cercetarea. În vremea cînd eram profesor de liceu am experimentat pe piele proprie ce însemna asta. În clasa, ca sa fii un profesor bun trebuia sa faci din materia disciplinei tale o pasta moale, cu gust si aroma atractiva, din care sa guste cu placere oricine ar fi dorit dintre elevi, pe cît posibil toti. Trebuia, altfel spus, sa asimilezi, macerezi si remodelezi cît mai simplu, dar si mai stralucitor, continuturile nu o data complexe ale specialitatii predate.

 Cercetarea, în schimb, era cu totul altceva. Acolo întrebarea era cheia care, în loc sa desferece cunoasterea, te putea duce oricînd în impasuri, la formulari tematice nemaipetrecute ori la metode experimentale, nemaiîncercate. Pasionat de nou, îmi petreceam cel mai adeseori dupa-amiezele si serile scormonind o problema, cautînd rezolvari si dînd peste noi întrebari.

 Ei bine, senzatia de dedublare nu era dintre cele mai comode din lume. Dimineata, la ore, ma dadeam peste cap sa explic, sa fac atractive lectiile, în timp ce orele mele libere erau ocupate cu tentative de a întelege ceea ce predecesorii nu izbutisera sau nu îsi pusesera problema sa înteleaga. Alternanta între simplificare si complicare, complementara în sine, era, totusi, istovitoare, mai cu seama ca pentru a integra noutatile descoperite de mine în lectii însemna nu doar sa pricep eu despre ce este vorba, ci si sa gasesc modalitatile cele mai folositoare si mai simpatice de a atrage atentia asupra lor.

 Astazi educatia este din nou împreuna cu cercetarea într-un guvern care a decis sa îsi simplifice structura, punînd sub aceeasi palarie mai multe lucruri. Si, ca din întîmplare, crizele din cercetare se succed în viteza. Scandalul de la Institutul “G. Calinescu” din capitala continua, ba acuzîndu-l pe sef, acad. E. Simion, de despotism, ba mobilizînd, la chemarea acestuia din urma, pe propriii partizani pentru a-i declara impostori pe cei ce acuza. Între timp însa a izbucnit un alt scandal, nu mai putin virulent, la Institutul “A. D. Xenopol” din Iasi, unde directorul, acad. Al. Zub, a intrat în conflict cu mai tinerii cercetatori ai trecutului, aparent din pricini de distribuire a puterii simbolice si administrative, însa, în fapt, datorita tipurilor de adeziuni teoretico-metodologice diferite la care subscriu membrii echipei acestei unitati de cercetare.

 Ambele institute sînt în subordinea Academiei Române, compromisa, în parte, cu cîtiva ani în urma, de scandalul plagiatelor din tratatul de istorie a României coordonat de acad. Dan Berindei si acad. Virgil Cândea. Aparent, chestiunea ar trebui deci rezolvata de presedentia înaltului for si de restul conducerii acestuia.

 Dar cercetarea nu poate ramîne fara interes pentru ministerul desemnat sa rezolve problemele legate de acest compartiment. Prin urmare, întrebarea este cine va da de capat, în spirit constructiv, cu tact si cu solutii practice onorabile, crizelor respective?

 Deocamdata, s-ar spune ca ministerul are problemele pe care eu însumi le vadeam în vremea profesoratului meu de liceu. El nu reuseste – cel putin în mod vizibil – sa îsi armonizeze demersurile ce intereseaza educatia, discutabile si ele, cu cele privind cercetarea. Camasa e prea strîmta, poftele prea mari!

 (descărcat la 15 mai 2007 de pe: http://www.ftr.ro/index.php?cmd=d&id=768)